Goana spre...nicaieri

   

           
              Se spune că este în natura fiinţei umane să-şi dorească mereu cât mai mult. Încă din copilărie, şi apoi pe întreg parcursul vieţii, cu toţii demonstrăm, mai mult sau mai puţin voit, mai mult sau mai puţin conştient, veridicitatea acestei afirmaţii. 
Cu siguranţă cu toţii ne-am spus în copilărie “vreau să mă fac mare!”, “vreau să cresc mai repede!” dar la fel de sigur inocenţa şi entuziasmul vârstei ne împiedicau să înţelegem “preţul” a ceea ce înseamnă “să fii mare”. Ne doream să creştem peste noapte, să devenim adulţi uitând să ne trăim copilăria. Ne doream un lucru la care, cel mai probabil, mai târziu am renunţa în schimbul vremurilor din copilărie. Vremuri în care totul era mai frumos, mai bine, mai uşor – mai simplu. Cu timpul copilul entuziasmat şi inocent ramâne în urmă, viaţa de “om mare” îl schimbă şi îl înlocuieşte. Îl înlocuieşte cu o persoană blocată în rutina vieţii, dependentă de lucruri care în copilărie nu aveau nicio semnificaţie. Este înlocuit de o persoană care nu-şi mai vede capul de griji, probleme şi tot felul de preocupări. Ajunge să fie marioneta propriului vis copilăresc.
             Aspiraţiile fiinţei umane, mai mult sau mai puţin deşarte, nu se opresc aici. Fiecare etapă a vietii îşi are propriile visuri. Odată cu evoluţia sa, omul îşi fixează noi ţeluri, are noi aspiraţii. Indiferent de ce cale alege, graba pare să-i caracterizeze orice pas. Graba de a avea un job mai bine plătit ca al veciunului sau prietenilor, graba de a face cât mai multe lucruri, graba de a avea cât mai mulţi bani, dorinţa arzătoare de a fi mereu primul - cel mai bun.
Nu e nimic rău în a fi competitiv, în a vrea mereu mai mult de la tine. Banii, fie că vrem să acceptăm sa nu, sunt parte din viaţa noastă şi din păcate de multe ori ne condiţionează propria existenţă. Cele mai mărunte lucruri ale unei existenţe umane decente depind de aceste “hârtii”. Suntem singurele fiinţe a căror exisenţă pe pământ depinde şi e asigurată cu ajutorul lor. Nu e oare ironic? Omul, fiintă aşa-zis liberă să depindă de un lucru aparent atât de mărunt? 
         În toată această grabă de cele mai multe ori uităm cel mai important ţel – să trăim. Alergăm după vise deşarte, idealuri, iluzii şi speranţe dar uităm cel mai important lucru - să ne trăim viaţa. Uităm să apreciem lucrurile simple dar frumoase din jurul nostru. Trecem pe langă ele fară să le sesizăm importanţa. Timpul nu aşteaptă, nu a aşteaptat niciodată pe nimeni; nu ne aşteptă să ne întoarcem din cursa contra propriei fiinţe. Timpul nu aşteaptă şi nu iartă. Timpul pierdut în timp ce gonim după “mai mult” nu se va mai întoarce niciodată. În pofida acestui lucru timpul este fără doar şi poate cel mai bun judecător. Timpul este cel care, mai devreme sau mai târziu, ne arată cu siguranţă ce contează în viaţa. Dar oare uneori nu e prea târziu? Aşa cum şi marele filosof Seneca a afirmat cândva: “Din momentul în care ne naștem, timpul începe să ne ia viața înapoi." Deci, unde ne grăbim? De ce nu încercăm mai bine să apreciem fiecare moment, să ne bucurăm pe deplin de fiecare etapă a existenţei noastre şi să lăsăm timpul să-şi urmeze propriul curs fără a-l forţa?