Înapoi în viitor

          Viitorul este întotdeauna imprevizibil, este un mister, o dilemă, un vis. Nimic nu este clar definit totul fiind posibil. De noi depinde însă cum incertitudinea se va transforma în certitudine, ce formă vor lua misterele zilei de mâine şi cum se vor concretiza visele noastre. Dacă de mersul propriului viitor suntem factorul unic şi direct de decizie, viitorul unei comunităţi nu depinde doar de un singur om. Depinde de generaţii întregi, de un întreg proces de perpetuare de principii, mentalităţi şi obiceiuri, de capacitatea oamenilor de mâine de a învăţa din greşelile de ieri şi de a pune în practică învăţămintele astfel obţiute pentru un viitor mai bun, mai prosper.
Poate că încercând să concluzionăm că individul, ca entitate unică şi particulară într-o societate, este singurul responsabil pentru propriul viitor este o decizie pripită. Înainte de toate, omul este o fiinţă socială, e influenţat, şi la rândul lui îi influenţează pe cei din jurul său. Există fără doar şi poate o relaţie de coexistenţă şi codependenţă între om şi societate.
Cine poate influenţa şi decide cel mai bine viitorul unei societăţi şi al membrilor săi, şi drumul pe care acesta îl va urma dacă nu generaţiile tinere? Generaţia de mâine este cea care poate da o formă visurilor strămoşilor ei, ea este cea care poate aduce schimbarea mult dorită atunci când o societate stagnează în incertitudine şi neant. Tinerii au vigoarea, ambiţia, optimismul şi capacitatea de a învăţa din trecut şi de a acţiona în prezent pentru viitor.
Ce se întâmplă când tocmai viitorul acestei generaţii se află într-o mare de incertitudini şi întrebări fără raspuns? E adevărat, tinerii au puterea, au ambiţia dar toatea acestea sunt nule fără o bază solidă de principii şi fără o gândire sănătoasă. Cu aceste valori nu te poţi naşte dar le poţi dobândi. Dacă mediul social în care te naşti şi te dezvolţi iţi garantează o evoluţie sănătoasă. Din păcate, în ultimii ani, societatea în care trăim s-a degradat din ce în ce mai mult, a urmat un alarmant parcurs descendent. Incultura este noua cultură iar superficialitatea si prostia sunt ridicate la rangul de artă. Valorile şi principiile care mai ieri păreau solide şi puneau bazele unei societăţi sănătoase sunt ignorate şi clasate ca fiind “expirate”.
E drept, nu tot ce vine din trecut este bun, util şi aplicabil unei societăţi moderne aflată într-o continuă schimbare. Trecutul îşi are propriile fantome şi greşeli fatidice pe care trebuie să avem capacitatea să le conştientizăm şi evităm. Dar oare această înlocuire şi renegare completă a trecutului, inclusiv cu eventualele părţi pozitive este cea mai bună soluţie pentru consolidarea unui viitor prosper? Tinerii sunt viitorul, dar cum vor putea generaţiile crescute într-o societate nesigură, dominată de principii şubrede şi superficiale să deschidă drumul spre un viitor luminos? Cum va putea o societate sortită încă din faşă să se zbată într-un neant de incertitudine, o societate care se lasă pradă valului de “cultură” promovat în prezent şi care e profund caracterizată de omniprezentul “efect de turmă” să-şi asigure un loc onorabil în paginile istoriei?
Dacă societatea românească în care ne ducem existenţa zi de zi se regăseşte în acestă descriere rămâne ca cititorul să judece singur, iar în ceea ce priveşte viitorul acesteia, dacă următoarele generaţii nu vor fi capabile să înveţe din trecut şi nu vor avea un cuvant de spus, din diverse motive, cu siguranţă timpul o va face ca întotdeauna.

Francmasoneria

Acuzată de acţiuni oculte şi de sprijinirea unor activităţi în defavoarea omenirii, francmasoneria a fost şi rămâne înconjurată de mister. Datorită imaginaţiei şi temerilor indivizilor, aceasta a devenit o adevărată entitate omniprezentă, despre care voi scrie astăzi, atingând direct nucleul său. 
Francmasoneria, sau pur şi simplu masoneria este un ordin iniţiatic ce înfrăţeşte persoane cu idealuri spirituale, morale şi sociale comune. În esenţa ei, aceasta nu este o societate secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate şi în tările în care a fost interzisă prin lege, a fost ascunsă. Statistic vorbind , numărul francmasonilor în lume ajunge la circa patru milioane, fiind concentraţi în SUA şi UE. Citind despre UE, poate faceţi legătura cu România, şi cu potenţialul său scăzut , faptul că este o ţară mult prea mică ce şchioapătă în procesul de dezvoltare îi atârnă de gleznă ca un bloc de ciment în râu. Mmm..ei bine, vă înşelaţi. România reprezintă o ţara de interes pentru această instituţie, dovadă stau cele 11 loje de pe teritoriul său. Cea mai importantă dintre acestea este Marea Lojă Naţională din România. 
Mai întâi ţin să vă informez că atunci când îţi însuşeşti o nouă cunoştinţă e musai să desfaci firul în patru şi să ajungi până la pătura de jos a acesteia. Acestea fiind spuse aflăm că francmasonerie reprezintă forma românească a cuvintelor free mason (lb.engleză), francmacon (lb.franceză), şi freimaurer(lb.germană) care înseamnă zidar, constructor liber. Practic, începuturile masoneriei operative reprezintă începuturile culturii urbane, construcția primelor orașe-cetăți. Din punct de vedere al preistoriei speciei umane însă, omul a fost dintotdeauna un cioplitor al pietrei. Când arta cioplirii pietrei a fost combinată cu geometria, a apărut Arhitectura. Primii Mari Maeștri Masoni au fost, de fapt, Arhitecți.Secretele privitoare la originea francmasoneriei au fost păstrate cu strășnicie,Walter Leslie Vilmshurst, un mason de seamă scria: „Adevărata istorie secretă a apariției masoneriei nu a fost făcută publică nici în rândurile organizației însăși“. 
Francmasoneria este organizată în „clase, grade“ și „rituri“. Partea aproximativ comună tuturor riturilor este „Clasa lojilor albastre“, cu trei grade: „ucenic, calfă, meșter“. Meșterii masoni pot face parte, după primirea acestor trei grade, numite și simbolice, în gradele de perfecționare a diferitelor rituri. Cele mai cunoscute și larg răspândite sunt „Ritul York“ și „Ritul Scoțian Antic și Acceptat“.
Wilmshurst nota: „Dezvoltarea (francmasoneria) s-a sincronizat cu scăderea interesului față de religia tradițională și rugăciunea în biserică“. „Principiile simple de credință și idealurile umanitare ale francmasoneriei iau, în cazul unor persoane, locul teologiei clasice din bisericile diverselor confesiuni religioase“. Deși liderii săi neagă că ar fi religie, masoneria a constituit pentru unii un înlocuitor al cultului religios. De aceea, nu este de mirare că Biserica a trebuit să fie circumspectă cu privire la răspândirea învățăturilor masonice. 
Mentalitatea francmasonică este, după Mircea Eliade un mod de a gândi și de a acționa în același timp esoteric (adică intim, tainic, nearătat mulțimii, împărtășit de grupuri restrânse de oameni care se recunosc între ei tocmai prin acest fel de a fi și prin anumite expresii și semne comune, învățate printr-o inițiere comună) și exoteric (adică prin declarațiile și acțiunile lor publice). Mentalitatea francmasonică depășește cu mult cadrul strict al obediențelor masonice, indiferent că persoanele care au această mentalitate, sunt conștiente sau nu de izvoarele ei. Această mișcare, pentru care persoana umană, viața și nevoile sale (materiale și sufletești) sunt centrul și prioritatea tuturor preocupărilor omenești, nu este nouă în istoria omenirii și apare încă din Antichitate. Dar în cursul Renașterii se înmulțesc în Europa tot felul de societăți și grupuri care caută să creeze noi forme de relații sociale și de orânduiri politice al căror scop este, mai înainte de orice, bunăstarea și realizarea omului, prin cele trei principii ale libertății, ale egalității și ale frăției între inși de origini, convingeri și situații sociale diferite. Printre aceste mișcări se numără și francmasoneria, dar un om poate ajunge să împărtășească acest fel de a gândi fără să fie francmason, prin propria experiență și cultură (și, dacă intră în contact cu vreun francmason, și dacă acesta observă convergența, poate fi invitat să intre în rândurile masoneriei). Multe societăți, cum au fost de exemplu, în România, Frăția sau Junimea, pot fi astfel impregnate de mentalitatea francmasonică. Studenții români de la Paris, în secolul XIX, au avut profesori francmasoni și o parte dintre ei au fost inițiați în loja "Ateneul străinilor"; alți români au întemeiat la Bruxelles loja "Steaua Dunării", desemenea prezentă la Iași, Galați și București, din care au făcut parte, printre alți oameni de vază ai vremii, Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Spiru Haret, Carol Davila, Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu. Aproape toți întemeietorii Statelor unite ale Americii, printre care George Washington și Benjamin Franklin, erau francmasoni sau împărtășeau mentalitatea francmasonică. Un alt exemplu celebru din lumea anglo-saxonă este Winston Churchill.
Pe planul filozofic mentalitatea francmasonică nu este nici religioasă (chiar dacă anumiți francmasoni pot fi ispitiți să facă din francmasonerie o religie sau chiar o sectă în locul adevăratelor religii) nici anti-religioasă (cea mai mare parte din masonerie crede în Dumnezeu pe care Îl consideră ca fiind un "Mare Arhitect al Universului", același și unul, indiferent cum îl văd și cum îl numesc oamenii). Dar este adevărat că mentalitatea francmasonică cuprinde idei care pot fi potrivnice intereselor anumitor membri ai clerului ca factori economici și sociali : de exemplu promulgarea legilor conform voinței populare și nu conform unei Cărți sfinte, libertatea pentru un cetățean de a respecta sau nu obligațiile religioase, de a fi sau nu botezat, căsătorit sau înmormântat religios, libertatea de a practica sexualitatea fără scop reproductiv, libertatea femeii de a fi sau de a nu fi mamă, și multe altele asemănătoare. Din acest motiv, mulți clerici consideră și afirmă că mentalitatea francmasonică este ceva negativ, antireligios, sau chiar anti-spiritual. 
Pe planul juridic, mentalitatea francmasonică corespunde cu Dreptul pământean care dă aceleși drepturi și aceleași datorii tuturor locuitorilor aceluiași stat, indiferent de starea, originile și convingerile lor, câtă vreme nu au încălcat legile sau câtă vreme și-au împlinit pedepsele. În schimb, nu corespunde cu Dreptul strămoșesc în care drepturile și datoriile sunt diferite de la o categorie de oameni la alta, și depind de starea, originile și convingerile lor.
Pe planul politic, mentalitatea francmasonică s-a manifestat în decursul istoriei prin mișcări care au militat în favoarea dreptului pământean și în favoarea democrației.În aceste mișcări se practicau încă de acum 250 de ani reguli de vot pe care astăzi majoritatea statelor din lume le-au adoptat, dar care în secolul XVIII, când niciun stat din lume nu era democratic, păreau utopice și chiar păcătoase (devreme ce autoritatea absolută a suveranilor și legile regatelor trebuiau să purceadă "din voia lui Dumnezeu", nu din cea a "norodului").
Fără să știe, mulți cetățeni sunt astăzi, în diferitele state ale lumii, profund influențați de mentalitatea francmasonică. Ei găsesc firești și normale o bună parte a ideilor răspândite de 250 de ani încoace de francmasoni, ca de exemplu legitimitatea progresului tehnic și științific, a dorinței de a scăpa de molime, de boli și de paraziți, democrația, egalitatea bărbați-femei față de lege, ne-obligativitatea religiei. Strămoșii noștri de acum câteva veacuri ar socoti societatea noastră de azi ca fiind păcătoasă, potrivnică voinței divine și legilor firești ale lumii. Țările în care majoritatea cetățenilor împărtășesc elementele de bază ale mentalității francmasonice, sunt cele mai puternice din lume și modelul lor social domină întreaga planetă, deși numărul francmasonilor propriu-ziși în lume nu depășește patru milioane de persoane[1]. Nu o presupusă putere ocultă a francmasonilor explică acest succes, ci mult mai simplu, faptul că modelul social propus de francmasoni s-a dovedit cu timpul mai performant ca oricare altul, pentru a satisface nevoile fundamentale ale ființei umane, pe planurile material și sufletesc.
Acestea fiind prezentate rămâne la alegerea fiecăruia dacă francmasoneria este o entitate omniprezentă, negativă care ne controlează vieţile în amănunt, ne manipulează şi ne transformă în nişte bureţi neajutoraţi sau este o altă cale spirituală, morală, socială ş.a.m.d.

Goana spre...nicaieri

   

           
              Se spune că este în natura fiinţei umane să-şi dorească mereu cât mai mult. Încă din copilărie, şi apoi pe întreg parcursul vieţii, cu toţii demonstrăm, mai mult sau mai puţin voit, mai mult sau mai puţin conştient, veridicitatea acestei afirmaţii. 
Cu siguranţă cu toţii ne-am spus în copilărie “vreau să mă fac mare!”, “vreau să cresc mai repede!” dar la fel de sigur inocenţa şi entuziasmul vârstei ne împiedicau să înţelegem “preţul” a ceea ce înseamnă “să fii mare”. Ne doream să creştem peste noapte, să devenim adulţi uitând să ne trăim copilăria. Ne doream un lucru la care, cel mai probabil, mai târziu am renunţa în schimbul vremurilor din copilărie. Vremuri în care totul era mai frumos, mai bine, mai uşor – mai simplu. Cu timpul copilul entuziasmat şi inocent ramâne în urmă, viaţa de “om mare” îl schimbă şi îl înlocuieşte. Îl înlocuieşte cu o persoană blocată în rutina vieţii, dependentă de lucruri care în copilărie nu aveau nicio semnificaţie. Este înlocuit de o persoană care nu-şi mai vede capul de griji, probleme şi tot felul de preocupări. Ajunge să fie marioneta propriului vis copilăresc.
             Aspiraţiile fiinţei umane, mai mult sau mai puţin deşarte, nu se opresc aici. Fiecare etapă a vietii îşi are propriile visuri. Odată cu evoluţia sa, omul îşi fixează noi ţeluri, are noi aspiraţii. Indiferent de ce cale alege, graba pare să-i caracterizeze orice pas. Graba de a avea un job mai bine plătit ca al veciunului sau prietenilor, graba de a face cât mai multe lucruri, graba de a avea cât mai mulţi bani, dorinţa arzătoare de a fi mereu primul - cel mai bun.
Nu e nimic rău în a fi competitiv, în a vrea mereu mai mult de la tine. Banii, fie că vrem să acceptăm sa nu, sunt parte din viaţa noastă şi din păcate de multe ori ne condiţionează propria existenţă. Cele mai mărunte lucruri ale unei existenţe umane decente depind de aceste “hârtii”. Suntem singurele fiinţe a căror exisenţă pe pământ depinde şi e asigurată cu ajutorul lor. Nu e oare ironic? Omul, fiintă aşa-zis liberă să depindă de un lucru aparent atât de mărunt? 
         În toată această grabă de cele mai multe ori uităm cel mai important ţel – să trăim. Alergăm după vise deşarte, idealuri, iluzii şi speranţe dar uităm cel mai important lucru - să ne trăim viaţa. Uităm să apreciem lucrurile simple dar frumoase din jurul nostru. Trecem pe langă ele fară să le sesizăm importanţa. Timpul nu aşteaptă, nu a aşteaptat niciodată pe nimeni; nu ne aşteptă să ne întoarcem din cursa contra propriei fiinţe. Timpul nu aşteaptă şi nu iartă. Timpul pierdut în timp ce gonim după “mai mult” nu se va mai întoarce niciodată. În pofida acestui lucru timpul este fără doar şi poate cel mai bun judecător. Timpul este cel care, mai devreme sau mai târziu, ne arată cu siguranţă ce contează în viaţa. Dar oare uneori nu e prea târziu? Aşa cum şi marele filosof Seneca a afirmat cândva: “Din momentul în care ne naștem, timpul începe să ne ia viața înapoi." Deci, unde ne grăbim? De ce nu încercăm mai bine să apreciem fiecare moment, să ne bucurăm pe deplin de fiecare etapă a existenţei noastre şi să lăsăm timpul să-şi urmeze propriul curs fără a-l forţa?

Cântăriţi la gram orice oferiţi!

           Întotdeauna se întâmplă aşa: fie că e vorba de colegi, angajaţi, rude sau persoane străine, dacă le dai un deget îţi iau toată mâna. O vorbă înţeleaptă spune să nu ajuţi pe cineva numai dacă se pune în genunchi şi-ţi cere să o faci. Şi câtă dreptate are… Dacă ajuţi pe cineva că aşa ţi se pare ţie, că ar avea nevoie de ajutor, mai târziu o să-ţi reproşeze că, de fapt, nu a avut nevoie să te bagi tu, şi că era mai bine dacă nu o făceai.

         Însa cel mai important este să nu ne lăsăm duşi de nas , deoarece atunci când eşti bun eşti luat de prost. În prezent probabil că multor persoane li s-a întâmplat să simtă acest sentiment , şi tocmai de aceea trebuie să ştim că bunătatea în exces strica întotdeauna.

Asta nu înseamnă să nu fii o.k. cu cine merită, adică cu oamenii simţiţi, chiar dacă mai greu dai de câte unul, pentru că nesimţirea şi tupeul  sunt pe toate gardurile la fel ca lupii  îmbrăcaţi în piei de oaie…

Aşa că fiţi foarte atenţi la tot ce spuneţi şi cui spuneţi, şi nu oferiţi prea mult cui nu merită, pentru că timpul şi energia sunt prea preţioase. Cântăriţi la gram orice oferiţi!

Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune

             Acest citat face trimitere la consecintele negative pe care le poate avea o acţiune sau un şir de acţiuni, chiar dacă nu au fost săvârşite cu cele mai bune intenţii. Important şi irevocabil este faptul că nu a fost prevăzută finalitatea şi nici consecinţele acestor fapte.

               Consider că acest citat este strâns legat de noţiunea de fire a omului – de intenţia acestuia de a se   eschiva si de a gasi o scuza pentru toate faptele care care au existat în vederea atingeriiunui anumit ţel şi în urma cărora cineva a avut de suferit.

              “Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune”  este o simplă vorba. Nimic nu-i ceea ce pare şi nu tot ceea ce străluceşte este aur. Este suficient ca o persoană să ne greşească o singură dată pentru a uita, pentru a şterge pur şi simplu din memorie tot ceea ce  persoana respectivă a făcut bun, frumos sau util pentru noi. Nu punem niciodată în balanţă câte lucruri bune şi câte lucruri rele gândim, simţim, daăruim sau chir primim în şi din jurul nostru...dar este firesc...mereu suntem ademeniţi de rău, de partea întunecată a lumii.

               Suntem cei mai buni critici ai altora, le vedem până şi cele mai nesemnificative erori...în schimb când noi călcăm strâmb  în loc să recunoaştem “DA AM GREŞIT”,  de cele mai multe ori căutăm să dăm vina pe oricine sau pe orice numai pentru a nu recunoaşte că doar noi singuri suntem vinovaţi.

                  Iubim şocantul, ne place senzaţionalul. Dacă pentru o zi am avea puteri supranaturale am convingerea că  primul lucru pe care l-am face nu ar fi unul folositor oamenilor. Vanitatea ne dirijează paşii, ne călăuzeşte existenţa. Punem prea multe condiţii celorlalţi când noi de fapt nu le respectăm !!! De dat sfaturi este cel mai uşor lucru din lume, iar dacă noi avem nevoie de ele, ne-ar fi mai uşor să găsim un ac într-un ocean decât să ne hotărâm asupra deciziei.

                    . Ciudat este că de multe ori iubim şi chiar ne face plăcere să ne considerăm năpăstuiţi, bătuţi de soartă, în schimb dacă simţim că unei persoane i-am stârnit milă ne simţim ofensaţi, jigniţi. Este un cuţit cu două tăişuri… Întâmplările mai puţin fericite petrecute în existenţa noastră revin cu o precizie uluitoare atunci când avem o stare apăsătoare, ne amărâm şi mai mult, avem impresia că suntem prinşi într-un labirint.

                  În concluzie, viitorul este inprevizibil şi noi putem doar să ne aşteptăm la anumite lucruri, dar nu putem ştii care este finalul a tot ceea ce se întâmplă. Este imperativ să trăim clipa şi să nu ne gândim la ceea ce a fost. Chiar dacă vrem să părem altcineva nu putem, suntem nişte fiinţe meschine cu multe vicii care ne afectează pe noi şi pe cei din jurul nostru, suntem egoişti şi răutăcioşi chiar dacă nu vrem să recunoaştem, dar aceasta este firea omenească…„Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune”! Spun: dacă drumul spre iad e pavat cu intenţii bune, atunci trebuie să ştim că uneori intenţiile bune ne aruncă în iad.

Apa - istorie, misticism și bariere.

Se cuvine să reamintim faptul că apa exista înainte de a se ivi Pământul; și că ea simbolizează suma universală a virtualităților. Este deopotrivă izvorul tuturor posibilităților de existență, precedă orice formă și susține orice creație. 
Simbolismul apei implică atât moartea , cât și renașterea. Contactul cu apa înseamnă întotdeauna o regenerare : disoluția este urmată de "o nouă naștere" , iar imersiunea fertilizează și sporește potențialul de viață.
Există credințe după care specia umană s-a născut din apă, și anume hilogeniile. Potopului sau imersiunii periodice a continentelor (miturile de tip Atlantida) îi corespunde, la nivel uman, "cea de-a doua moarte" a omului, ori moartea inițiatică prin botez. Din punct de vedere al structurii "potopul" poate fi comparat cu "botezul".
În toate sistemele religioase apele își păstrează funcția : dezintegrează, abolesc formele, spală păcatele, fiind deopotrivă purificatoare și regeneratoare. Apele precedă Creația și o absorb, neputându-și depăși propriul mod de a fi, adică de a se manifesta în forme. Tot ceea ce este formă se manifestă dincolo de ape, desprinzându-se de ele...

Am mers alături de tine

Spuneai că în realitate eşti altfel, aşa că ţi-am oferit timp şi realitate. Am mers alături de tine pe o potecuţă lăturalnică a destinului, şi la fiecare pas am înţeles...Am înţeles de ce ai început relaţia noastră cu acel '' în realitate sunt altfel''. Corect.. În realitate eşti altfel...altfel decât ar trebui să fii...Faptul că te îmbraci provocator, conduci o maşină de mii de euro, sau îţi expediezi pretendenţii cu două cuvinte nu te face mai femeie. Pentru mine nu e important să faci yoga în adidaşi Lotto, sau să-mi dăruieşti de ziua mea un ceas cu cristale Swarovski. Nu asta nu mă face să mă simt iubit. Nu.. Nu stii să fii caldă, să zâmbeşti sau să iubeşti - tu, floare de gheaţă...Nu ştii cât preţuieşte o cină gătită de tine, o cămaşă călcată cu propriile tale mânuţe, sau un masaj după o zi lungă la job. Iar.. nu ştii cât de mult te-aş iubi dacă te-aş vedea jucându-te cu copilul vecinilor sau cu pisicile din cartier - tu, cristal pietrificat. Nu ştii şi punct. Nu ştii să fii femeie..poate te-ai rătăcit pe drumul vieţii, sau în goana după bani, sau poate doar te-ai pierdut pe poteca iubirii.. Cert e că acum înţeleg de ce cauţi şi nu găseşti, de ce vrei şi nu ai, şi te compătimesc.
Cu drag, un bărbat din viaţa ta...

Pur şi simplu

Se presupune că între prieteni confidențele sunt la ordinea zilei. Așa că ne-ar plăcea ca și noi să avem o relație de amiciție cu cititorii noștri. Ne-ar plăcea să vă fim acei prieteni misterioși și imaginari care vă împărtășesc părerile lor despre viață, ofurile sau bucuriile lor. Trebuie să vă mărturisim că noi suntem niște mari consumatori de dulciuri. Adorăm dulciurelele de toate formele, culorile, aromele și mărimile. În copilărie visam la "Jack and the chocolate factory" ; ne vedeam plutind pe râuri de compot și servind în loc de cină bomboane și jeleuri. Așa că noi vedem viața printr-o perdea de ciocolată albă, din spatele unei ferestre din miez de nucă de cocos. La noi, totul se măsoară pe o scară de la "dulce" la "cel mai dulce din lume". Cu regret constatăm că în jurul nostru iubirea pălește din inimile oamenilor, iar interesele materiale sau morale îi fură locul. Vedem oameni vrăjiți de iluzia femeii perfecte, a bărbatului perfect sau a unei vieți luxoase și fără griji, așa cum doar în filme și romane vezi. Ne dorim să vă propunem ceva frumos, ceva ce are legătură și cu iubirea și cu dulciurile. Vă propunem să creăm iubire din nimic și să o punem în fiecare compoziție dulce, să umplem fiecare bomboană cu ea, sau să o amestecăm în ambalajul fiecărei tablete de ciocolată. Ar trebui ca oameni simpli să creeze ciocolată cu iubire în fabricile lor moderne și să o livreze în întreaga lume. Aceasta ar fi o iubire de la om la om, o iubire de la și pentru cei din jurul nostru. Iarăși vă propunem ca atunci când cumpărați ceva dulce pentru cineva, să-l oferiți alături de o parte din iubirea și sufletul vostru. Dealtfel, cel ce primește ispitele dulci să le împartă sau să le ofere și celorlalți din jurul lor, astfel vom face lumea un loc mai frumos și mai bun. Suntem convinși că sunt o mulțime de iubitori de dulciuri în jurul nostru, așa că lumea ar trebui să devină un leagăn al iubirii într-un timp foarte scurt, dacă am dori cu adevărat acest lucru.

Carpe Diem !

Poate că suntem prea tineri pentru a înțelege, prea ignoranți pentru a recunoaște sau prea bătrâni pentru a ne mai păsa, dar timpul ne condiționează viața.
El este o dimensiune a Universului, diferită de cea spațială prin faptul că acesta ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă. Nu discutăm despre existența unui stâlp la intrarea în viață și nici de altul la ieșirea din ea. Nu discutăm nici de măsurarea timpului; nu spunem : a mai trecut o jumătate de oră, sau este ora cinci - ca și cum asta ar avea vreo importanță. Nu ! Noi discutăm despre un timp al nostru, cel mai bun vindecător și cea mai proastă cosmeticiană. El separă, alterează, fură, oferă, dă uitării, fiind totodată un element al fericirii, așa cum este și un element al haosului și nebuniei.
Nu suntem mari gânditori, ca urmare timpul nu este una din preocupările noastre, dar ca și ființe active în acest plan pământesc, inconștientul nostru interacționează, independent de noi, cu o înfricoșare de gheață ce prevestește clipa morții.
Ca și ființe egoiste, considerăm timpul o unitate materială : furăm clipe, economisim timp, pierdem timp, ca și cum Cronos ne-ar fi părinte. Greșim nespus de mult, căci timpul se joacă cu percepțiile noastre asupra sa și nu pleacă niciodată fără mici suveniruri : un nume, o faptă, o idee, o civilizație, o iubire...
Viața noastră este o iluzie temporală, suntem păcăliți, uneori chiar de noi înșine. O parte din timp ne este răpită, alta ne este sustrasă, alta se scurge. Dar cea mai urâtă pierdere este aceea datorită neglijenței. Și dacă vei voi să bagi de seamă vei vedea că cea mai mare parte a vieții noastre o pierdem făcând ce nu trebuie, o mare parte nefăcând nimic, întreaga viață, făcând altceva.
Cine știe dacă providența va adăuga la totalul de azi, ziua de mâine ? Deci....Carpe Diem !!!